Ironie si sarcasm in opera marilor clasici Eminescu, Creanga, Caragiale

  Aparuta la Ed. MJM din Craiova si avand la baza o teza de doctorat sustinuta in 2019, cartea Mirelei Mladin, care „isi propune sa identifice si sa interpreteze ironia si sarcasmul in textele a trei dintre autorii clasici”, umple un gol care reclama un tratament imediat, autoarea axandu-si demersul asupra decelarii si examinarii instantelor de discurs subsumabile celor doua concepte sus-mentionate, asa cum transpar acestea din opera marilor clasici romani: Mihai Eminescu, Ion Creanga, I.L. Caragiale. Ironia, definita sintetic drept „intermediar intre intentia oamenilor si rezultatele contrare, si sarcasmul, definit sintetic drept „asertiune in cadrul careia sensul intentionat este diferit de sensul afirmatiei, implicand o remarca insultatoare”, sunt termeni pivot, gratie carora o paleta larga de subtexte se pot evidentia si exploata in creatia literara, furnizand, simultan, o cheie hermeneutica dintre cele mai profunde. Mirela Maldin reuseste sa ofere un tablou persuasiv al ironiei si al sarcasmului, asa cum se coaguleaza acesta din opera marilor clasici autohtoni. Corpusul de texte asupra carora se aplica demersul comparatist al autoarei cuprinde principalele opere ale marilor clasici, incluzand poezia si proza, dar nu si dramaturgia. Trebuie precizat ca, la capatul fiecarei etape a demonstratiei, Mirela Mladin ofera mici tablouri conclusive, in care pasii argumentatiei sunt reluati cu rabdare si descompusi in factori primi. Structural, cartea cuprinde trei capitole principale, carora li se adauga o Introducere si o Concluzie. Primul capitol, Ironia si sarcasmul – aspecte definitorii, circumscrie teoretic cele doua concepte inrudite, examinandu-le diacronia si rafinamentele literar-filosofice in sinteze de buna tinuta. Autoarea nu se limiteaza la a enunta si descrie termenii citati, ci traseaza si analizeaza paralele intre ironie si umor sau examineaza diacronia conceptului, insistand asupra ironiei filosofice, a celei romantice, a celei prezente in arta dramatica si in noile teorii contemporane, inclusiv in postmodernism. Al doilea capitol, Ironia de factura romantica in opera lui Mihai Eminescu, examineaza ironia eminesciana. Sunt prezentate si evaluate sursele intelectuale germane ale gandirii eminesciene, care au contribuit decisiv la constructia imaginara a ironiei sale de sorginte romantica. Cele trei principale scoli romantice germane, cea de la Heidelberg, cea de la Jena si cea de la Berlin, si-au pus amprenta vizibila asupra modului in care Eminescu intelege realitatea si, mai ales, a manierei prin care realitatea este filtrata prin lentila artei poetice. Mirela Mladin gaseste puncte de accroche fertile si in gandirea orientala cu care Eminescu a intrat in contact in timpul studiilor de la Viena si, mai ales, de la Berlin, fiind vorba despre influente hinduiste si budiste. Sunt analizate, ulterior, instante ironice decelabile in poezia eminesciana, autoarea punctand de fiecare data filiatia ideilor si transformarea acestora operata de eul creator. Al treilea capitol, Ironia in opera lui Ion Creanga, pune in relief ironia crengiana, raportandu-se la corpusul de texte specific. Autoarea vorbeste despre un tipar de ironie socratica decelabil in cazul marelui povestitor moldovean. Nu sunt neglijate nici ironia anticlericala, cu aspectele ei mai sensibile, nici humorul (cu termenul lui Val. Panaitescu). Ca studiu extins de caz, Mirela Mladin descopera mai multe mijloace ironice de constructie a personajului si a scenelor narative in Povestea lui Harap-Alb. Nu este omis fantasticul crengian, doctoranda aducand in prim-plan atat fiintele de factura fantastica, cat si evenimentele miraculoase. In fine, alte doua studii de caz relevante privesc ironia umoristica in Amintiri din copilarie si satira in Ivan Turbinca. Povestile corosive sunt citite prin optica unei tranzitii lente de la erotism comic la satira anticlericala. Capitolul se incheie cu o scurta trecere in revista a tipologiilor umane circumscrise ironicului crengian: barbatul lipsit de personalitate, lenesul si prostul. Al patrulea capitol, Ironia si sarcasmul in opera lui I. L. Caragiale, analizeaza in mod convingator prezenta celor doua concepte in opera caragialiana. Asumandu-si cateva riscuri teoretice, dar avand aplombul omului tanar si dezinhibat, Mirela Mladin intra direct in medias res, definind si apoi examinand tipologiile caragialiene circumscrise ironicului: dascalul incompetent si cel competent, elevul repetent, copilul obraznic si rasfatat, functionarul incompetent si dezinteresat, primul amorez si donjuanul, dama imorala, cata, Mitica, cronicarul high-life, personajele pandant (Lache si Mache), avarul si falsul avar. Abordarea tipologica are avantajul analizei pe orizontala, dar lasa destule goluri in analiza pe verticala a operei caragialiene. Bibliografia, extinsa si adusa la zi, este competent aleasa si corect exploatata.  Autoarea evidentiaza o foarte buna cunoastere a surselor si a literaturii secundare deopotriva, demonstrand o capacitate remarcabila de a distila informatia relevanta si de a o incorpora ulterior in propriul discurs. Notele sunt intocmite cu acribie, furnizand constant deschideri bibliografice dintre cele mai fertile pentru cititor. Mirela Mladin este constienta de limitarile inerente propriului discurs, notand ca analiza ei „ar putea fi extinsa prin cercetarea asupra acestui subiect”, atat in partea teoretica, cat si in cea de analiza pe text (close reading). Pe scurt, ne aflam in fata unei lucrari valoroase, care se va dovedi utila atat profesorilor, cat si studentilor si elevilor interesati de problematica marilor clasici romani.   Catalin Ghita